Ridica vocea. Spune-mi toate cuvintele inghetate inauntru, da, toate scenariile acelea care n-au niciun sens. Tuturor ni s-a intamplat macar o data sa trecem granita unde voiam mai mult. Sa uitam ca eram intr-un loc public, cu oameni cunoscuti in jur care radeau si ne povesteau lucruri pe care nu voiam sa le auzim. Cu totii am ramas impietriti in spatiu, cu paharul de vin in mana si privirea aiurea. Traind in acelasi spatiu un alt timp, fara sanse de intoarcere, cu numele altor personaje pe buzele tale uscate. Cu inima ta un fragment de roman si degetele reci si inexpresive. Cu mintea faramitata de vocile care te agaseaza.
Intotdeauna, cei care nu vorbesc ar avea cele mai multe lucruri de spus.
Lumea trebuie sa creada ca esti gol pe dinauntru pentru ca nu spui nimic. Cine si-ar imagina cat de galagioasa e mintea ta?
Stiu ca traiesc mai multi oameni in tine. Stiu ca e unul sau doi pe care ii arati cel mai des, in timp ce restul n-au timp de rendez-vous-uri, pentru ca par sa apartina mai degraba unei lumi paralele, decat trupului acela tremurand sub greutatea lui decembrie.
Stiu ca oamenii par sa nu inteleaga niciodata si tu te-ai saturat sa incerci sa te traduci lor. Si esti mereu intr-o goana tacuta, in care treci printre multimi si nu vezi niciun chip si ai facturi de platit, oameni de multumit. Si e a naibii de frig. Stiu ca te-ai saturat de greutatea cizmelor, de drumurile catre aceleasi locuri si faptul ca nu poti sa spui ce ti-ai dori de fapt. Stiu ca ti-ai dori sa poti transmite toate lucrurile pe care le simti prin mai mult decat cuvinte. Eu nu pot decat sa le scriu pentru tine pentru ca stiu ca te-ai saturat de vocea ta, o actrita proasta. Dar ai vrea sa nu fie nici macar scrise, sa te uiti la un om si sa te poata citi.
Intotdeauna, cei care nu vorbesc isi pretuiesc mai mult cuvintele. Si le daruiesc de parca ar avea doar o limita zilnica de cuvinte rostite si ar trebui sa le aleaga doar pe cele cu adevarat importante. Si se feresc si de ei insisi ca sa nu faca risipa.
Exista, intre noi o serie de oameni pentru care tacerea e la fel de importanta ca si cuvintele si faptele mai importante decat toate tacerilor. Exista, printre noi o serie de oameni care n-au invatat cum sa exprime toate cuvintele nespuse.
Intotdeauna, ne temem de cei care nu vorbesc. Asta pentru ca in timp ce majoritatea se dau de gol, se dau in stamba cand le sunt dezlegate limbile de alcool sau lingusiri, ei isi pastreaza coltul si paharul. Si in singuratatea acea vaneaza gesturi, tabieturi, rusini si straluciri de caractere. Pantofi de dama care nu imbraca chiar doamne. Sosete de barbati asortate prost. Manipulari fara discretie asupra nou-venitilor. Amantlacuri pe la petreceri de celebrare a aniversarilor de casnicie. Barfe marunte si gratii pierdute. Femei si barbati jucandu-se de-a dezbracarea fara sens.
Intotdeauna cei care nu vorbesc le asculta pe toate. Problema e ca traiesc mai mult in capul lor si duc secretul cu ei in mormant.
Intotdeauna, cei care nu vorbesc traiesc fiecare lucru marunt mai intens. Savureaza o mancarea buna ca o experienta noua. Saruta de parca buzele ar fi fost facute doar pentru asta. Vad o tara noua ca locul in care s-ar fi putut naste si ar fi putut trai toate lucrurile care se intampla doar in capul lor. Se vad pe ei insisi, in alte trupuri, strangand alte trupuri in brate, nascandu-se din alte trupuri.
Intotdeauna, cei care nu vorbesc.